Toate informatiile din acest artcol provin de la o firma de repatriere decedati Germania.
Perioada comuna germanica incepe cu epoca europeana a fierului, contemporana culturii celtice La Tene la sud, in crestere din traditiile anterioare ale epocii bronzului nordic. Istoria timpurie germanica ramane in perioada preistorica pana la cele mai vechi descrieri din etnografia romana din secolul I i.Hr.
Cele mai timpurii forme ale religiei germane pot fi speculate numai pe baza dovezilor arheologice si a religiei comparative. Prima descriere scrisa se gaseste in Comentarii de Bello Gallico de la Julius Caesar. El contrasteaza obiceiul religios elaborat al dacilor cu cele mai simple traditii germane.
O descriere mult mai detaliata a religiei germane este cea a lui Tacitus Germania, datand din secolul I.
Tacitus descrie atat sacrificiul animal, cat si omul. El identifica zeul german cu Mercur de la romani, care in anumite zile primeste sacrificii umane, in timp ce zeii identificati de Tacitus cu Hercule si Marte primesc sacrificii animale. Cel mai mare trib germanic, suebieni, face, de asemenea, sacrificii, presupuse a fi soldati romani capturati, unei zeite identificate de Tacitus cu “Nerthus”.
Nerthus este venerat de Reudignians, Avions, Angles, Varinians, Eudoses, Suardones si Nuithones. Se crede ca Nerthus se interpune direct in afacerile umane. Sanctuarul ei se afla pe o insula, in special intr-o padure numita Castum. O ofranda acoperita cu o perdea este dedicata zeitei, si numai marele preot o poate atinge. Preotul este capabil sa vada ca zeita intra in car.
Tras de vaci, carul calatoreste prin tara, iar oriunde viziteaza zeita, se tine o mare sarbatoare. In timpul calatoriei zeitei, triburile germanice inceteaza toate ostilitatile si nu isi pun mainile pe arme. Cand preotul declara ca zeita este obosita de conversatie cu muritorii, carul se intoarce si se spala, impreuna cu perdelele, intr-un lac secret. Zeita se spala si ea. Sclavii care administreaza aceasta purificare sunt apoi aruncati in lac.
Potrivit lui Tacitus, triburile germane cred ca templele sunt habitate nepotrivite pentru zei si nu le reprezinta ca idoli in forma umana. In loc de temple, ei dedica padurile sau copacii la zei individuali.
Dintr-un copac care poarta fructe, se taie o crenguta si se imparte in doua bucati mici. Acestea se arunca la intamplare si fara ordine pe o haina alba. Apoi preotul comunitatii, dupa ce a invocat solemn zeii, cu ochii ridicati spre cer, preia fiecare bucata o descanta si determina daca persoana care le poarta poate discuta cu divinitatea.
Daca sansele s-au dovedit a fi interzise, ei nu mai sunt consultati in aceeasi: chiar si atunci cand sunt invitati, totusi, pentru confirmare, sunt intrebate si zeitatile mai mici. Dar pentru aceasta natiune este ciudata o practica din aceeasi perioada, si anume interpretarea cu ajutorul cailor. Acestia erau hraniti de stat in aceleasi paduri sacre, toate alb-lapte.
Acestia, inchisi in carul sfant, sunt insotiti de preot si de rege, sau de seful comunitatii, care si-au respectat cu atentie indatoririle. Ei au, de asemenea, o alta metoda de ghicire, de unde sa invete problema razboaielor mari si puternice. Ei nu aveau obiceiul de a captura pentru asta un dusmanci trebuiau sa se lupte cu unul si in functie de rezultate se tragea concluzia asupra razboiului.
